Recunosc, sunt o superficială!

Da, mă uit la haina de pe om. Mai ales la haina de pe politician. Nu, nu am să mă lansez în cronici vestimentare, cu atât mai puțin în analize despre cum se îmbracă politicienii, mai ales cei de pe Dâmbovița.  Îi dau dreptate lui Remus Cioată, un “domn” din partidul Varanului, care îl admonesta astă vară pe Eugen David, în propria curte, că l-a primit în hainele de lucru. Haina îl face pe politician! Și încă cum! Din lichea, în lacheu la costum!

Reflecțiile despre om și haină în context politic mi-au fost (re)declanșate de imaginea lui Yanis Varoufakis, noul Ministru al Economiei, dând mâna cu cancelarul britanic George Osbourne, un veritabil reprezentant al aristocrației britanice, îmbrăcat într-o cămașă bleumarin liberă, nebăgată în pantaloni, și cu un parpalac de piele, cu un aer total detașat. Un adevărat șoc cultural pentru britanici. Cu siguranță că massmedia britanică mainstream analizează și acum critic această ireverență gravă a lui Varoufakis.

Să ma destăinui. Povestea mea “de dragoste” cu costumul masculin din stofă, gri petrol sau negru, a atins apogeul în timpul stagiilor mele la Bruxelles, în inima birocrației europene, respectiv la Berlin, într-un minister situat în districtul ministerial și de business al Berlinului. Cele două incursiuni în această lume mi-au întipărit bine o imagine omniprezentă: masculului mergând plin de sine, ducându-și succesul, puterea și statusul umerii bățoși ai costumului negru/gri…sau în servietă. (Prin nu știu ce mecanisme, femeile reușeau să își ducă statusul cu ceva mai multă zveltețe, discreție. Posibil ca și culorile mai bogate ale vestimentației să le fi făcut mai naturale, deși îmi amintesc dress-code-ul angajatelor de sex feminin de la Biroul Angelei Merkel – costum gri deux-piece)

Aproape invariabil, aflată în aceste zone din proximitatea epicentrelor puterii politice, mă vedeam confruntată cu aceleași imagini. Făceam un pas și privirea mi se oprea într-un pâlc de costume negre mimând interesul pentru discuție. După colț, apărea un mascul bine pieptănat, aprinzându-și țigara tacticos și plin de sine, aruncând ocheade populației feminine puțin mai colorate. Aproape zilnic, mă vedeam absorbită de o mare de costume, care mai de care mai închise la culoare, mai serioase. Valuri de costume care treceau fără să arunce nicio privire asupra orașului mustind de inegalitate și frustrare, în Bruxelles, și care se deplasa nestingherită prin zona total lipsită de vegetație din downtown Berlin. Gu gesturi studiate și lipsite de naturalețe, menite să transmită puterea și distincția emitenților. O lume preocupată doar cu ea însăși perpetuarea propriului status-quo.

Când am părăsit această lume cu care m-am intersectat fulgerător, fără ca ea să lase prea multe urme asupra personalității mele, prima bucurie, resimțită inițial inconștient pe care l-am resimțit a fost bucuria de a reveni printre oameni îmbrăcați normal, colorat, creativ, în cartierele creative ale Berlinului. După asta, treptat, conștient sau inconștient, am început să asmilez în mod spontan barbatul la costum de stofă (materialul chiar face diferența, dacă e să ne referim, de exemplu, la velură) cu lipsa de etică, compasiune, instinctul prădător, superficialitatea și egoismul, apanajele paradigmei neoliberale și conservatoare. Nu știu în ce măsură această asociere mi-a fost influențată și de simbolul capitalistului la costum, rotofei, în diferite ipostaze, mereu încercând să păcălească un individ pricăjit și în în zdrențe, pe lângă experiența personală în marea de costume din cele două zone de concentrarea maximă a puterii politice (și economice) europene.

Ulterior, nemaifiind confruntată în cotidianul meu cu această lume dominată de masculul în costum, nici mintea mea nu a mai trebuit să se preocupe de semiotica costumului negru sau gri, cu mici excepții, atunci când m-am trezit oferind consiliere vestimentară din perspectivă activistă unui candidat. (dacă citește asta, știe sigur despre ce e vorba:)

Preocuparea mea de semiotica hainei politicianului a revenit atunci când am început să mă interesez de mișcarea Podemos și implicit, de liderul acestuia, Pablo Iglesias, profesorul universitar de științe politice de la Universidad Complutense de Madrid care a pus pe jar establishmentul politic spaniol și european (el fiind, din iunie, și membru al Parlamentului European). Cu gesturi energice, spontane, neras, păr lung, prins în coadă (ridiculizată, bineînțeles, de adversarii săi de moarte, conservatorii centriști), jeans, tricou sau cămașă în carouri și brățări ale prieteniei (împletite, din fire) pe mâna dreaptă, arată ca tânăr vamaiot cu care te întâlnești dimineața să îți bei cafeaua lui Ovidiu. Pablo Iglesias nu e (doar) un hipiot visător. Când deschide gura, își captivează audiența cu discursul lui articulat, de bun-simț, nu foarte academic, dar informat, care reușește să surprindă în câteva idei esența problemelor, dar și ca să vorbească cu încredere despre Europa cea nouă pe care vrea să o construiască alături de cei din noul val al stângii europene. Un politician pe care îl simți din prima ca fiind orientat spre valori post-materiale, și pentru care pare că expresia “he puts his money where his heart is” chiar pare să aibă sens. Ca el, toți politicienii Podemos (și ai celorlalte partide spaniole de stânga noi, verzi, Izquierda Unida, Iniciativa per Catalunya Verds), și ai Syriza. Deși, pentru “estetica” mea, Alexis Tsipras rămâne destul de mult tributar modelului deja consacrat de politician mereu spilcuit, chiar dacă a renunțat la cravată. Însă la Tsipras sunt multe detalii de comportament și atitudine, dincolo de costumul lui invariabil, care îl diferențiază de elita politică conservatoare grecească și europeană cu care eram obișnuiți.

Mărturisesc, jubilez la gândul că nu voi mai vedea doar politicieni scrobiți, în eternul costum negru sau gri, cu cravata spânzurată de gât, și că monotonia lor va fi spartă de această generație de “politicieni în t-shirt” (chiar dacă știu că pe la noi puloverul revoluționar a fost înlocuit rapid cu costumul – vezi Petre Roman). Trecând peste aparenta frivolitate a sofismelor mele legate de vestimentația politicianului de vremuri noi, chiar cred că semiotica vestimentară în rândul politicienilor este foarte importantă în comunicarea politică. Bineînțeles, haina relaxată a politicianului poate fi și o capcană. Să ne amintim de Victoraș Ponta și ale lui tricouri cu Che Guevarra de pe vremea când poza în revoluționar antisistem, dar și de al său prieten, Radu de la Constanța, cel cu alergie la mascați.

Cert este că oamenii s-au săturat de minciuni, de falsitate, de status-quo, iar acestea sunt adesea asociate în mentalul colectiv al celor pe care îmi place să-i numesc “treziți”, și sunt sigură că ei sunt capabili să indentifice impostura și sub tricou sau dincolo de pleată, cum s-a întâmplat deja. Abia aștept să-l văd pe Pablo Iglesias mergând în cămașă în carouri la întâlnirea Consiliului European. Dar mai mult decât asta, aștept pozițiile lui critice, extrem de articulate. Și pe Yanis Varoufakis la întâlnirea Consiliului de Ministri de Economie, expunându-și conceptele marxiste unei audiențe eminamente tributară a doctrinei Școlii de la Chicago, un soi de Science Po al economiștilor neoliberali.

Nu e prima dată în istorie când hainele politicienilor deschizători de drumuri transmit mesaje politice profunde. Să ne amintim de manifestul vestimentar al lui Ghandi, care a renunțat să mai poarte costumul englezesc, în semn de protest față de valorile promovate de Imperiul Britanic în colonia India și față de bunurile materiale. Mai recent, verzii europeni, împreună cu Joschka Fischer, au făcut istorie intrând triumfal în adidașii săi deveniți celebri în Parlamentul European, ca un manifest puternic vizual împotriva lumii combătute de el, cu valorile ei materiale, conservatoare.

Până la urmă, la politichie și politicieni noi, haine noi! Nu, nu voiam să zic că abia cumpărate de la Armani, Stefanel, ci ALTFEL de haine. Căci…haina chiar face politicianul. Cu cât mai modestă, mai aproape de haina omului de rând, cu atât mai bine!

Abia aștept să revin la Bruxelles în câțiva ani, când în Parlamentul European nu se vor mai perinda cohorte de costume gri/negre, dispuse să facă orice fel de compromisri pentru a nu periclita status-quo-ul politic și economic, ci politicieni și politiciene…din noul val ( și nu e vorba doar de vârstă aici), care fac politică pentru cetățenii de rând, din sânul cărora se trag, și ale căror interese sunt dispuși să le apere cu orice preț.

Adio Europă la costum! Bun venit Syriza, bun venit Podemos!

În tricou și în sneakers, Venceremos!

Comments

comments