Fiind preocupată din ce în ce ce mai tare de schimbările climatice, am ajuns, inevitabil să mă întreb ceea ce se întreabă orice om care urmărește acest subiect cu mare atenție: de ce massmedia nu consideră subiectul schimbărilor climatice un subiect demn de prima pagină? Până la urmă, scenariile zugrăvite de majoritatea oamenilor de știință care se ocupă de acest subiect sunt cât se poate de macarbe. Și cum umanitatea este în căutare de senzațional, de macabru, nu poți să nu te întrebi de ce macabrul proiectat în viitor, într-un viitor cât se poate de REAL, nu atrage nici cea mai mică atenție din partea mass-media. 

Un posibil răspuns l-am primit de la un jurnalist considerat mare formator de opinie, al cărui nume prefer să-l trec sub tăcere, când i-am trimis spre publicare (cotidianul său mai îmi prelua articole) un articol despre revolta aborigenilor din Peru, care au ocupat și blocat activitățile mai multorsonde de petrol, ca urmare a unei crize ecologice fără precedent cauzate de exploatarea de petrol. Reacția sa francă și necenzurată a fost: “Ce ne …. ….. pe noi de Peru?” Mi-a fost clar că asta e judecată de jurnalist mainstream, care e incapabil să vadă dincolo de subiectele de presă care spală sistematic creierii cititorilor: un scandal de corupție, eventual o investigație (dar și astea sunt din ce în ce mai vechi), o bârfulitză, un dat cu părerea pe un subiect chipurile de mare importață pentru societate: terorismul, religia în școli, celula Elenei Udrea, haina lui Iohannis. Să intuiască conexiuni, să gândească la misiunea educativă a massmedia, de mult abandonată de jurnaliștii mainstream, mai ales în România.

În căutarea jurnalismului pierdut

Și uite așa nu avem niciun jurnalist în tot ce înseamnă media mainstream din România care să fie consacrat pe teme de mediu (adevărate, presante și privite în perspectivă globală – nu doar unii care mai scriu pe ici, pe colo, de noul Cod Silvic, sau mai aruncă un articol nedocumentat despre gazele de șist sau despre Roșia Montană), și mai ales niciunul care să își facă din a scrie despre cel mai presant subiect de mediu la ora actuală, schimbările climatice, un focus principal. Nici măcar unul secundar. De fapt, subiectul nu există pentru massmedia din România, decât, poate, atunci când mai are loc un summit climatic, dar atunci acoperirea subiectului nu este făcută decât de articole de-o șchioapă preluate de la marile agenții internaționale de știri, în care se face o sinteză cât se poate de generală a rezultatelor negocierilor, fără a merge în profunzime. Nici măcar în cea alternativă, hipsterească, care a devenit din ce mai preocupată de povești efemere și de subiecte simpliste, dar scrise creativ, cu iz pretențios, ca să se diferențieze cumva de mass-media mainstream, care abordează, în fapt, cam tot aceleași subiecte, doar că privindu-le din alt unghi.

Mass-media din România nu e decât o cutie de rezonanță a tendințelor la nivel global. Și da, nici acolo subiectul nu reușește să atragă atenția. Nici jurnaliștilor, nici cititorilor. Privind mass-media printr-o logică a pieței, exact acolo unde este ea acum, poți să te gândești că este o alegere rațională a massmedia de a lăsa acest subiect în afara subiectelor de titluri principale, întrucât, “cititorul nostru, stăpânul nostru”, nu-i așa? Iar cititorul nostru are ca primă reacție la citirea unui titlu legat de schimbările climatice: plictiseala, întoarcerea paginii. Oricât de greu ar părea pentru cineva preocupat și conștient de subiectul schimbărilor climatice, aceasta este reacția la știri legate de faptul că omenirea își sapă singură groapa, prin modelul de producție și consum total nesustenabil, pe care fiecare din noi îl susținem, mai mult sau mai puțin.

Oamenii abia discută de subiectul schimbărilor climatice peste tot în lume. În România, situația este, cred, mult mai gravă, pe fondul unui black-out total pe acest subiect, atât în mass-media scrisă, cât și în cea tv (deși la televizor, oamenii pot alege din multitudinea de canale internaționale și mai sunt câteva unde subiectul apare, din când în când, deși destul de stingher). Studiile arată faptul că majoritatea oamenilor nu au discutat acest subiect în afara familiei lor; unul din trei oameni nu a discutat vreodată de acest subiect. Atunci când li se cere să nominalizeze problemele care contează cel mai mult, votanții pun încălzirea globală la coada listei, și asta doar dacă au o listă de subiecte pe care trebuie să le clasifice (atunci când răspunsurile sunt libere, majoritatea covârșitoare nici nu s-ar gândi la schimbările climatice ca subiect de interes pentru campania electorală). Reacția oamenilor față de catastrofa climatică care ne paște este cea de catatonie. O stare de  fixare a corpului în anumite poziții, conduită stereotipă și stupoare mintală. Pacienții catatonici pot sta în poziții rigide ore întregi ignorând total în decursul stării catatonice orice fel de stimuli externi.

De ce nu sunt schimbările climatice un subiect de prima pagină

Jurnaliștii, întrebați cum ar considera subiectul schimbărilor climatice, recunosc că merită atenție sporită, dar că e…lipsit de nerv. Luat la bani mărunți, subiectul schimbărilor climatice, nu trece testul clasic pe care îl aplică massmedia subiectelor de presă: 1. Nu e nou, transformându-se, cumva, într-un zgomot de fundal al secolului 21, și a intrat în categoria cuvintelor folosite de autoritățile din domeniul protecției mediului, împreună cu dezvoltare durabilă și alte cuvinte prețioase ale cărui înțeles nimeni nu încearcă, în mod real, să și-l internalizeze. E, deci important, dar jurnaliștii nu îl simt urgent. Cert e că nici nu își bat capul cum să îl facă să sune urgent – pentru că, până la urmă, massmedia face și desface agendele politice, atunci când își dorește.

2. Îi lipsește data limită. O să fie un summit climatic în decembrie, văzut de marea majoritate a celor care studiaza fenomenul schimbărilor climatice, drept ultima șansă a omenirii de a își mai cumpăra câtva timp până la declanșarea unei crize cu repercusiuni greu de cuantificat și de anticipat. Dar, pentru marea majoritate, COP21 Paris nu este decât un alt summit climatic.

3. Criza climatică nu are o locație specifică. Vedem semnele ei peste tot, chiar în statele dezvoltate (urganele din ce înc e mai frecvente și mai violente di SUA), deși cel mai loviți sunt tot în zonele îndepărtate de focusul massmedia, în Filipine, în Maldive.

4. E greu de explicat în câteva cuvinte, pentru că are nevoie de multe detalii pentru a fi prezentată

5. Nu are un singur responsabil, clar definit.

Privind lista asta, ajung să înțeleg și diferența dintre subiectul fracturării hidraulice versus subiectul Roșia Montană și  de ce subiectul fracturării, deși mult mai grav, mai ireversibil și mai extins teritorial decât Roșia Montană nu a reușit să scoată lumea în strada în cantități similare sau chiar mult mai mare, pe măsura gravității subiectului).

Cu atâtea subiecte, care mai de care mai scandaloase, votul din diaspora, terorismul crescut acasă, în Europa, războiul din Ucraina și iminența unui război de proporții, poate chiar globale, arestările și condamnările penalilor din politică, unde să pui subiectul schimbărilor climatice și al distrugerii planetei, un subiect peren? Massmedia nu discută nici de subiecte conexe, cum ar fi problema contaminării cu arsen a apei din vestul județului Timiș, cel mai probabil având ca și cauză activitățile petroliere din zonă (fie di țară, fie din Serbia), deși acest subiect răspunde tuturor cerințelor unui subiect de presă (în fine, la categoria responsabil, autoritățile fac tot posibil să facă să dispară urmele unui responsabil, dând vina pe…mama natură).

Iar jurnaliștii din întreaga lume nu fac mai nimic să schibe acest status quo al ordinii importanței subiectului în mentalul colectiv. Însă această atitudine nu e doar una a jurnaliștilor, ține de natura umană. Psihologii numesc asta aversiune la pierdere: atunci când oamenii oamenii au de ales între un sacrificiu relativ mic acum și o pierdere incertă, dar mult mai mare pentru o generație viitoare, oamenii fac foarte rar mișcarea rațională, sacrificiul. La asta se adaugă și problema optimismului fundamental al indivizilor, tendința de a presupune că totul se termină cu bine (cultivată prin basme și apoi prin consumul de filme cu happy end), că până la urmă oamenii vor gsi ei o soluție tehnică care să ne scape și de schimbările climatice și să stabilizeze, cumva, temperatura globală. Încrederea oarbă pe care unii au dezvoltat-o în progresul științei, apabil să rezolve orice problemă a umanității, fără a chestiona critic imitele progresului tehnologic, e o altă cauză a acestui optimism fundamental și totalmente nefondat al indivizilor. Întrebați de modalități concrete legat de cum s-ar putea stopa încălzirea globală, omul de rând își declină responsabilitatea, pe motiv că este prea complex și pasează, grațios, oamenilor de știință, britanici sau germani:), povara găsirii unei soluții. Optimismul însă rămâne. Chiar și la cei care pretind că acordă mai mult timp gândind la problemele omenirii, blocajul acesta se produce aproape inevitabil.

Însă ceea ce face subiectul mai greu de vândut jurnalistic nu e doar absența unui vinovat clar definit, ci și faptul că și NOI SUNTEM PARTE A CAUZEI, prin modul în care ne construim și încălzim casele, lucrurile pe care le consumăm, joburile pe care suntem dispuși să le facem, cum ne deplasăm, cum ne petrecem timpul liber, cum ne educăm copiii. Iar asta e ceva foarte greu de vândut oamenilor – vina colectivă. Iar în cazul schimbărilor climatice, schimbarea necesară e una profundă, care ține de fiecare din noi. Ceva greu de obținut, ai ales atunci când nu există un tribunal care să prescrie ce ai voie să faci și ce nu, și care să aplice sancțiuni dacă nu te supui unor norme. Și cum omul a devenit comod, iar religia a reușit destul de mult să îi facă pe oameni să devină fataliști, iată-ne în punctul în care omenirea privește către încălzirea globală, atunci când o face, ca spre un punct asupra căruia nu poate avea nicio influență, ca un spațiu psihologic inefabil, îngrozitor, precum e moartea, pe care tot evităm să o privim în față.

Cum faci din schimbările climatice un subiect de știre

Cu toate astea, există o mișcare climatică în creștere la nivel global, care, însă, nu reușește să crească pe măsura provocării și să transmită mesaje îndeajuns de motivante pentru a reuși să atragă masa critică necesară pentru a determina factorii de decizie să ia altfel de decizii decât unele lisite de ambiție. Ea va trebui, dacă e să acceptăm că nu suntem toți fataliști și nu putem accepta acest scenariu al catastrofei climatice, să ajungă să crească la nivel global. Pentru a crește, ea are nevoie de comunicare. O comunicare eficientă și care să vizeze cât mai multe segmente ale societății. Dar cum să faci această comunicare?

Citind articolele la îndemână despre schimările climatice, nu poți să nu remarci faptul că ele sunt înțesate de date, tabele, grafice. Cititorii și consumatorii de rând de massmedia au fost învățați cu lecturi simple și cu mesaje convingătoare. Iar povestea schimbărilor climatice are nevoie de o linie narativă simplă, convingătoare, o poveste, care să meargă la inima oamenilor, nu doar către mințile lor. Odată ce inima este atinsă de mesaj, inima va transmite și creierului acțiunile necesare pentru a încerca schimbarea.

Mesajele trebuie să fie simple, precum campania The Guardian  Keep it in the ground (Lăsați-le în pâmânt, – hidrocarburile, n.red.)”. Mesaj simplu și la obiect: Nu putem arde cărbune, gaz și petrol fără a ne prăji planeta.

Apoi, comunicarea subiectului schimbărilor climatice va trebui să se axeze nu doar pe diagnoză, ci și pe soluții. Dacă oamenii vor auzi doar mesaje apocaliptice de la activiștii climatici, fără să audă și soluții, ei își vor astupa urechile și vor trece mai departe, ridicâd din umeri neputincioși. Până la urmă, chiar și perdicatorii medievali care vorbeau despre apocalipsă, prezenau varianta salvării prin religie. Cartea revelatorie a lui Naomi Klein, This Changes Everything. Capitalism vs. Climate, este un exemplu în acest sens, oferind, pentru fiecare problemă, soluții.

Cum să determini dreapta politică să marșeze la discursul schimbărilor climatice

Tradițional și cât se poate de natural, discursul despre schimbări climatice a devenit un apanaj al stângii, la nivel global, pentru că dacă vrei să discuți serios despre schimbări climatice, nu o poți face fără să ataci actualul model de dezvoltare economică bazat pe mitul eternei creșteri, capitalismul. Chiar dacă mai moderate, criticile privind acțiunea climatică neconvingătoare a guvernelor statelor dezvoltate vin inclusiv din rândurile partidelor de centru-stânga, și ele molipsite de aceeași viziune productivistă bazată pe mitul eternei creșteri. În Senatul SUA și în Parlamentul European, poți să prevezi din start ce poziție au politicienii legat de schimbările climatice (chiar dacă nu neapărat internalizată), în funcție de partidul din care provin. Conservatorii, fie ei republicani, din UKIP, laburiști, de la CDU, vor avea mereu o atitudine cât se poate de nuanțată despre schimbăprile climatice, și asta și datorită legăturilor indisolubile pe care le-au avut de-a lungul timpului cu industria petrolieră. În România, ca și în alte domenii, diferențele între partidele care aparțin, teoretic, unuia sau altui eșicher politic, pe subiectul schimbărilor climatice, sunt insesizabile. Motivul: practic subiectul acesta nu există pentru ei, iar apariția unui partid cu adevărat ecologist, care să umple vidul politic total, întârzie încă.

Cert este, însă, că, la nivel global, acțiunea climatică necesită nu doar o parte a eșicherului politic, și anume stânga, oricât de pervertită ar fi ea peste tot prin lume (cu mici excepții, care încă așteaptă să fie confirmate din punct de vedere al atitudinii legat de schimbările climatice). Este nevoie ca toată clasa politică la nivel global, de la stânga la dreapta, în măsura în care mai există ceva diferență ideologică, să conștientizeze această problemă crucială și mai ales să găsească soluții împreună. Deși, soluția, așa cum recunoaște și Naomi Klein în This Changes Everything, presupune însăși atacarea modelului economic actual și a credințelor ce stau la baza lui. Iar dreapta politică, vajnică apăratoare a capitalismului, nu poate accepta cu ușurință că modelul pe care l-a apărat cu destoinicie vreme de 200 de ani este unul care duce omenirea spre autodistrugere.

Miracole sunt posibile. S-o luăm, de exemplu, pe AngelaMerkel, exponentă de marcă a dreptei conservatoare europene, care are o poziție cât se poate de tranșantă vizavi de schimbprile climatice – nu însă și de soluții (urmează un nou articol pe care îl voi dedica politicii cu iz de fata morgana practicată în Germania, odată cu conversia energetică, care nu a mers, însă, până la rădăcina problemelor). Însă designul unei campanii de dreapta privind necesitatea luptei climatice este un subiect, care, momentan, mă depășește. Probabil că narativa cea mai eficientă care poate funcționa la nivelul publicului conservator este cea bazată pe valorile conservatoare: familie, patrimoniu local.

Într-o astfel de abordare, povestea schimbărilor climatice ar fi prezentată în cheia datoriei intergeneraționale a fiecăruia, de a nu lăsa copiilor o povară creată de acțiunile necugetate și iresponsabile ale generației noastre. Iar în locul abordării globale a problemei, focusul ar cădea, pentru conservatori, asupra conservării peisajului local, adică pe conservaționism (și aici iar remarc instrumentarul de dreapta al campaniei pentru salvarea Rosiei Montane, mult mai de dreapta, chiar dacă nu neapărat cu voia echipei de activiști, care s-a adresat unui public românesc care a fost socializat mai degrabă în valorile de dreapta, în ultimele decenii), în detrimentul abordării globaliste. Adică s-ar reduce, până la urmă, la abordarea de tip NIMBY (Not in my backyard – nu în curtea mea).

Pentru a funcționa și a produce efecte necesare, o asemenea logică ar trebui extinsă, totuși, la nivel global, ea necesitând, astfel, o opoziție vizavi de proiecte cu impact sever asupra mediului și schimbărilor climatice, peste tot în lume. Dacă fiecare loc din lume ar avea apărători ai locului, precum Eugen David (al cărui discurs, oricum l-ai percepe, nu se potrivește într-un discurs al stângii) chiar și fără perspectiva capabilă de proiecție globalistă și altruistă, a stângii, practic guvernele și companiile care au proiecte destructive pentru mediu și cu impact masiv asupra încălzirii globale, nu ar mai avea spațiu de manevră.

Cert e că viziunea de tip NIMBY nu poate produce schimbările dramatice necesare la nivel global, însă poate să mai închidă din portițele expansiunii productiviste a doctrinei neoliberale pe ici, pe colo. Deși pare un compromis dubios și fără multe șanse de reușită, un lucru este cert: atitudinile și predispozițiile (progresist versus conservator, altruist versus egoist) adânc înrădăcinate în oameni, care determină și propesiunea pentru a vota pentru stânga sau dreapta, sunt lucruri pe care orice discurs despre schimbările climatice, oricât ar fi de bine meșteșugit, nu le poate mătura peste noapte și că o singură narativă nu poate să împace și publicul de stânga, și pe cel de dreapta.

În căutarea unui răspuns pentru această criză de comunicare a subiectului extrem de grav al schimbărilor climtice, poate singurul cu adevărat important, dincolo de cel legat de război, recomand tuturor Naomi Klein, This Changes Everything. Capitalism versus Climate (Asta schimbă totul. Capitalism versus Climă) care ar trebui să devină biblia oricărui om de stânga în secolul 21 (care este, inevitabil, VERDE), așa cum până acum a fost, poate, Capitalul lui Marx.

Pentru cei care nu își pot procura cartea, The Guardian, singurul cotidian mainstream din Europa și din lume care pare să înțeleagă gravitatea și urgența subiectului, publică, zi de zi, capitole din cartea lui Naomi Klein. Aici este primul articol, care vă va duce către toate celelalte articole publicate. Vă recomand asta în așteptarea unei traduceri a cărții ei în limba română, care sper să vină în timp util, alimentând, în sfârșit, începerea unei discuții atât de necesare pe acest subiect și în România.

 

Comments

comments