if ordinary people - railtrack

Primul deceniu după revoluţie, investitorii străini, care de care mai strategici, se plângeau de cât de închisă era România investițiilor străine. Odată cu intrarea în noul mileniu, situația s-a schimbat dramatic. Guvernanții au început să dea pe GRATIS cele mai mari companii de stat, companii de importanță strategică. Din 2000 până în 2004, în timpul guvernării lui Adrian Năstase, românii au pierdut cele mari companii. Aceste companii aduc acum deținătorilor profituri uriașe, situându-le în top 3 al companiilor din România ultimilor azece ani. Bineînțeles, dacă dorea, statul făcea acum la fel de mulți bani ca și baietii deștepți care au pus mâna pe ele la un preț halucinant.  

1. Tunul “privatizării” Petrom

Privatizarea Petrom este, cu siguranță, cel mai mare tun dat vreodată de vreo companie în Europa. Iată câteva cifre care te vor face să tremuri de frustrare sau de furie.

Guvernul Năstase a ales pentru privatizarea Petrom soluţia vânzării unui pachet minoritar de acţiuni, urmată de majorarea capitalului social. Astfel, OMV a plătit statului român pentru 33,34% din acţiunile Petrom suma de 669 milioane euro. Ulterior, a majorat capitalul social cu încă 830,6 milioane euro, bani care n-au mai intrat în buzunarul statului, ci în zestrea firmei austriece. OMV a ajuns astfel să deţină 51% din acţiuni, iar valoarea Petrom a depăşit 1,5 miliarde euro. Prin acelaşi contract, statul român a concesionat firmei austriece şi rezervele de petrol şi gaze pentru o perioadă de 35 de ani.

Din analizele ulterioare ale experţilor în rezerve de petrol a reieşit că preţul real al Petrom era dublu, adică 3 miliarde euro, şi nu 1,5 miliarde, cât a plătit OMV (probabil că în realitate, prețul era mult mai mare, ca să nu mai vorbim de ultimele descoperiri din Marea Neagră). Implicit, că preţul concesiunii a fost subevaluat, iar redevenţele, bătute în cuie contractual,  vreme de 10 ani la cele mai mici niveluri din Uniunea Europeană, urmează să fie tăiate de tot, statul urmând să nu mai primească mai nimic de la OMV de pe urma resurselor de petrol și gaze exploatate, pentru că Guvernul, sfătuit temeinic și dezinteresat, ca și Iohannis, în cazul noului Cod Silvic, pregătește un nou sistem de taxare, bazat pe profiturile companiilor are exploatează resurse minerale în România. Și știm cu toții cât de creative sunt firmele când vine vorba de subdeclararea profiturilor!

Pentru cine nu știe, însă, că din afacerea PETROM, când trage linie, statul român trebuie să vină cu bani de acasă. Asta fără să contabilizăm costurile de mediu pe care OMV Petrom nu le plătește comunităților pe care le distruge. Și aici lista e lungă. De ce? Simplu, pentru că, prin contractul făcut de niște băieți deștepți, statul român are de plătit OMV Petrom 2,46 de miliarde de lei (închiderea sondelor şi 466 milioane lei pentru obligaţiile de mediu de la Doljchim), echivalentul a aproximativ 600 de milioane de euro, reprezentând cheltuieli de mediu asumate de statul român prin contractul de privatizare. Să recapitulăm. De la OM a luat, în 2004, 669 milioane. Are de dat OMV Petrom 600 de milioane, rezultă modesta sumă de 70 de milioane, mai puțin decât a luat Vanghelie șpagă doar într-unul din contractele de la Sectorul 5.

Este evident că echipa de negociatori a fost de un patriotism economic greu de găsit în alte părți. Sunt sigură că ei încă sunt în sistem, și negociază în continuare, în inetresul meu și al tău! Este inutil să spun că de câțiva ani la rând, OMV Petrom este compania cu cel mai mare rofit din România. Mă întreb și eu, ca omul, dacă Vanghelie a primit pentru contractele lui de la Sectorul 5 suma amintită mai sus, cam cât a primit echipa de negociere…Probabil undeva de ordinul sutelor de milioane, pentru că numai astfel se poate explica un contract atât de păgubos, din care statul român ajunge să ia pe cea mai mare companie de petrol și gaze din Europa de Est o sumă absolut penibilă – 70 de milioane de euro, rotunjiți cu generozitate. Să mai completez că numai în 2013, OMV Petrom a avut profituri declarate de peste 1 miliard de euro, fiind, de departe, cea mai profitabilă companie românească? Binențeles, cantitățile reale sunt cu mult mai mari (discutând cu un angajat la sondă, am aflat că, de exemplu, la o sondă din județul Buzău, cantitatea declarată este de undeva la 12 ori mai mică decât cea extrasă – și aici probabil OMV are o echipă extrem de creativă de contabili și de ingineri de sondă).

Bineînțeles, ca orice afacere pe banii noștri care se respectă, și tunul OMV Petrom are anexe secrete, care, odată desecreizate, ne-ar face să înțelegem că păcăleala pentru contribuabilul român mult mai mare. Bineînțeles, statul ar putea renegocia contractul, dacă ar vrea. Inclusiv ar putea naționaliza Petromul, așa cum a făcut Ungaria. Doar că nu vrea. Argumentul, ca și în cazul rezilierii contractului cu RMGC-ul, e acela că statul ar plăti prea mult. Oricât de mult ar plăti în urma deciziei Curții Internaţionale de Arbitraj de la Paris, cu siguranță pierderile nu ar fi atât de mari pe cât sunt în acest moment, zi de zi. Cel mai interesant este, însă că cei care au ajuns să vadă anexele contractului cu OMV-ul consideră că  aceste obligații de mediu (cu valoarea sumei încasate de statul român pentru cele 33% din acțiunile Petrom, în 2004) sunt considerate răul cel mai mic din contractul de privatizare a Petrom!

SIDEX, un tun de tun.

Tunul dat de OMV nu e unicat. Iată câteva cifre despre privatizarea Sidex, în 2001. Magnatul indian Lakhsmi Mittal s-a angajat să plătească statului român 70 milioane dolari (n.red – mai puțin decât a plătit pentru nunta fiicei sale). Ulterior, nu a achitat decât 50 milioane dolari, încasând de la statul român aproape 25 milioane dolari, în urma unui proces internaţional pe care Sidex l-a pierdut cu una din firmele căpuşă, cu care colabora înainte de privatizare. Prin comparaţie, Ucraina a vândut, un an mai târziu, un combinat siderurgic asemănător celui de la Galaţi cu patru miliarde de dolari. Până și ucrainienii reușesc să își apere mai bine interesele!

Indienii s-au angajat la privatizare să investească la Sidex 350 milioane dolari, din care 100 milioane dolari erau destinaţi Uzinei Cocsochimice. Ca să scape de respectiva investiţie, indienii au preferat să desfiinţeze uzina. Au tăiat-o şi au făcut bani frumoşi din fierul vechi. Şi nimeni n-a zis nimic. Laskhmi Mittal a obţinut prin contractul de privatizare ştergerea datoriilor combinatului, de 600 milioane dolari.

Să nu amintesc de tăierea datoriei Lukoil sau a Romgaz, adică a Kazmunai Gaz, pentru că deja cred că tensiunea v-a crescut prea mult, și nu vreau să faceți atac de apoplexie. Ar mai fi multe de adăugat la lista asta, dar e de ajuns pentru un articol.

Între timp, toată clasa politică vrea să privatizeze și ce a mai rămas, pe ici pe colo. Ne-a pus placa statului, cel mai prost administrator, însă oamenii au început să înțeleagă de ceva vreme că asta e o poveste care le-a fost servită programatic, tocmai ca în spatele său, cu conlucrarea unor oameni de “bine” ai sistemului, România să de vină o colonie. Bineînțeles, ei nu și-au pus nicio secundă problema aceasta, tocmai pentru că puțin le pasă. Până la urmă, în colonii, acoliții coloniștilor au dus-o întotodeauna bine.

Și asta, ANAF-ul amendează bătrânele care vând pătrunjel în piață și micii prorpietari de localuri pentru diferențe la casă de 3 lei. Cam aceasta este dreptatea pe care statul român o împarte cetățenilor săi. În acest timp, realizând că îi va fi greu să mai convingă contributorul să își plătească impozitele, pe fondul scandalurilor de corupție care au expus o mafie totală care a căpușat statul și a supt ultimele resurse financiare ale acestuia, statul difuzează la TV spoturi prin care îndeamnă cetățenii să își plătească taxele, asigurându-i că ele se vor duce în școli și în spitale.  Care sunt din ce în ce mai puține, mai fără personal și mai subfinanțate. O încercare de un penibil sinistru.

Câtă vreme mai acceptăm asta?

 

Comments

comments